Rezoluția Curții de Arbitraj a regiunii Caucazului de Nord la 15 februarie 2019

Apelul solicită stabilirea deciziei instanței și hotărârea instanței de apel de a anula, pentru a lua un nou act judiciar pentru a satisface cerințele menționate.

Ca răspuns la gestionarea plângerii de casare și fondul sunt rugați să părăsească instanța acționează fără schimbarea ca legitime și justificate, ca un apel - fără satisfacție.

Curtea de arbitraj a regiunii Caucazului de Nord, studiind materialele cauzei, argumentele recursului și comentarii cu privire la aceasta, verificarea legalității și validității actelor judiciare, consideră că cererea ar trebui să fie acordată pentru următoarele motive.

Societatea a contestat decizia și gestionarea fondului în arbitraj.

Instanța a constatat dosarul cauzei și a confirmat că articolul 8 din Regulamentul privind Serviciul comunitar prevede plata compensațiilor bănești pentru valoarea biletelor de tratament pentru angajații municipali, care se plătește anual în furnizarea de concediu anual plătit.

Refuzul de a îndeplini cerințele stabilite, instanța, făcând trimitere la partea 1 din articolul 7, alineatul 1 al articolului 8, paragraful „și“ alineatul 2 din partea 1 a articolului 9 din Legea N 212-FZ, articolul 164 din Codul Muncii din România (în continuare - Codul muncii), a stabilit că compensația menționată este plătită în conformitate cu realitatea tratamentului balnear, precum și costurile pentru tratament balnear sau faptul tratamentului sanatorial al altor costuri.

astfel de plăți subliniind faptul că noțiunea de compensare presupune existența costurilor și compensații, precum și Regulamentul privind plata Serviciul comunitar este stabilit, indiferent de costuri, instanțele au recunoscut nu prezintă simptome de compensare.

De asemenea, Curtea a observat că costul tichetelor sanatoriului de compensare nu este prevăzută de legislația muncii.

Din aceste motive, Curtea a ajuns la concluzia că banii plătiți de către instituția angajaților săi ca o compensație pentru costul biletelor de tratament nu sunt rambursare în valoare stabilită de costurile angajaților cauzate de necesitatea de a efectua funcții de lucru, astfel încât acestea sunt supuse unor contribuții de asigurare și care nu sunt acoperite de semne enumerate în paragraful „și“ punctul 2 din partea 1 a articolului 9 din Legea N 212-FZ.

Cu toate acestea, instanțele nu iau în considerare următoarele.

Litera „și“ alineatul 2 din partea 1 a articolului 9 din Legea N 212-FZ a constatat că nu sunt supuse contribuțiilor de asigurare pentru prime de asigurare plătitorilor menționate la alineatul 1 din partea 1 a articolului 5 din Legea, toate tipurile de legislația România, actele legislative ale actorilor români, deciziile organismele reprezentative ale auto-compensare locală (în cadrul standardelor stabilite în conformitate cu legislația română), în legătură cu punerea în aplicare a sarcinilor individuale de locuri de muncă.

Dispoziții similare sunt cuprinse în alineatul 2 din partea 1 a articolului 20.2 din Legea N 125-FZ.

Deoarece legile N 212-FL-125 și FL nu conțin conceptul de compensare asociate cu îndeplinirea sarcinilor de lucru, termenul este folosit în sensul atribuit acestuia de legislația muncii.

Codul muncii stabilește două tipuri de compensare - primul tip este reglementată de articolul 164 din Codul muncii, se înțelege prin plăți compensatorii a stabilit, în scopul de a recupera costurile angajaților, legate de performanța muncii lor sau a altor responsabilități prevăzute de lege federală. Aceste plăți nu sunt incluse în sistemul de remunerare și de către angajați ca o compensație pentru costurile asociate cu îndeplinirea atribuțiilor de serviciu, și, prin urmare, în virtutea paragrafului 2 din partea 1 a articolului 9 din Legea N 212-FZ sunt scutite de contribuții de asigurări.

Al doilea tip de compensare prevăzută la articolul 129 din Codul Muncii, pe baza cărora salariul unui angajat este format din două părți principale: remunerația și plata compensației și bazate pe stimulente (bonusuri, promoții, plățile pentru condiții de muncă vătămătoare, etc.). În acest caz, compensația în sensul definit de articolul 129 din Codul muncii, sunt elementele de remunerare și nu sunt destinate să compenseze persoane fizice costurile specifice legate de îndeplinirea directă a atribuțiilor de serviciu, în legătură cu care aceste plăți sunt supuse contribuțiilor de asigurare în conformitate cu procedura stabilită.

Alineatul 2 al articolului 3 din Legea nr 25-FZ stipulează că angajații municipali sunt acoperite de legislația muncii cu specificațiile prevăzute de prezenta lege federală.

În virtutea paragrafului 1 al articolului 2 din Legea serviciului municipale N 25-FZ recunoscut activitatea profesională a cetățenilor, care se realizează în mod continuu pe pozițiile de serviciu municipal, fiind înlocuit cu contract de muncă (contract). Remunerații și alte plăți sunt efectuate în conformitate cu legislația muncii, legislația cu privire la serviciul municipal și contractul de muncă (contractul) (alineatul 3 din partea 1 a articolului 11 din Legea N 25-FZ).

Partea 1 al articolului 22 din Legea N 25-FZ a constatat că plata lucrărilor municipale angajat efectuate sub formă de salarii, care constă din salariul de bază al angajatului municipale, în conformitate cu poziția sa înlocuit ca serviciile municipale, precum și plățile suplimentare lunare și alte determinate de Legea subiect România.

Garanții acordate ofițer municipale, prevăzute de articolul 23 din Legea N 25-FZ, Punctul 3, în care se stabilește că legile subiecte România și statutele municipalitățile pot fi furnizate oficialilor municipali garanții suplimentare.

Plata în litigiu nu este condiționată de contribuția de asigurare ca un raport de muncă între angajator și angajați la nivelul instanței a stabilit împrejurările de fapt nu indică faptul că toate plățile de care beneficiază lucrătorii sunt plătiți pentru munca lor.

Deoarece circumstanțele de fapt stabilite de instanță corespund disponibile în materialele de caz probe, în timp ce concluziile Curții se bazează pe o interpretare eronată a dreptului material la aceste circumstanțe, instanța de apel le consideră a fi anulate cu adoptarea unei noi hotărâri judecătorești confirmă cererile instituției pentru a invalida deciziile de gestionare atacate și fondul.

Decizia intră în vigoare de la data adoptării sale.