toleranță boala autoimuna

Bolile autoimune sunt în prezent una dintre cele mai dificile probleme de imunologie clinică.

Într-un organism sănătos, sistemul imunitar nu se dezvolta un răspuns imunitar împotriva propriilor țesuturi, acest fenomen se numește toleranță imunologică. Cu toate acestea, în anumite condiții, există o pierdere de toleranță față de antigenele proprii, rezultând în autoanticorpii produse și celule citotoxice și boli autoimune dezvoltă.

Bolile autoimune sunt împărțite în două tipuri:

1) organ-- afectează anumite organe:. Miastenia gravis, vitiligo, tiroidita Hashimoto, boala Grave (hipertiroidie cu gusa difuză), etc;

2) Sistemul - care afectează întregul corp: lupus eritematos sistemic, artrita reumatoidă și altele.

Cele mai frecvente boli autoimune: lupus eritematos sistemic, poliartrita reumatoidă, sclerodermie, psoriazis, vitiligo, scleroza diseminată multiplă, miastenia gravis, tireotoxicoză cu gușă difuză, diabet zaharat insulino-dependent (de tip I), glomerulonefrită, fibroză pulmonară idiopatică și altele.

Simptomele de boli autoimune au fost formulate L. Vitebsk, în 1961:

• prezența autoanticorpilor sau a celulelor T-killer împotriva unui antigen asociat cu boala;
• portabilitate autoimunitate folosind ser, care conține anticorpi sau T-killer;
• identificarea auto-antigen împotriva căruia răspunsul imun este direcționat;
• capacitatea de a crea un model experimental al bolii, prin introducerea unui autoantigen

Principiile diagnosticului clinic de laborator de boli autoimune sunt bazate pe aceste simptome:

• autoanticorpi specifici;
• sensibilizarea specifică celulei;
• creșterea γ-globulină, imunoglobulina G;
• schimba în raportul dintre T helper si T-supresori
• reducerea componentelor specifice ale complementului (C3 și C4);
• infiltrarea celulară a țesuturilor afectate;
• depunerea de complexe imune în țesuturi afectate (imunoglobuline G, M, SH, C4 componente ale complementului).